Despre lingurile de lemn și faptele bune

Pun pariu că atunci când faceți mâncare sau când spălați vasele toate arată la fel: niște vase murdare pe care trebuie să le speli și nimic mai mult.

Dar te-ai gândit vreodată că la o lingură de lemn lucrează un om să o șlefuiască, să îi dea o formă, să o facă funcțională pentru ca tu să poți amesteca mâncarea?

Eu mă mai gândesc uneori la lucruri de genul acesta, așa prețuiești mai mult orice lucru mărut.

Legat de asta, am și o mică povestioară.

ZIlele trecute când am fost la Ocna Sibiului am văzut o doamnă care avea aproximativ 65 de ani care avea un sac imens pe care îl căra în spate.

M-am oprit cu ai mei lângă ea să vedem care e povestea ei, de ce stă în soare în căldura lunii iulie, îmbrăcată gros, cu un sac mare și mâncând cu poftă și cu sete dintr-o înghețată.

Imediat tanti ne-a întrebat dacă vrem să cumpărăm linguri de lemn, cârpătoare de lemn (doguri de masă nu știu cum să vă scriu, în fiecare zonă se zice altfel).

Luați că vă dau ieftin, domnu’!

Tata a vrut să cumpere câteva și evident că a stat câteva minute să se hotărască ce vrea să cumpere și tanti era foarte dispusă să ne dea ieftin, numai să scape de ele.

Astfel că a început să ne spună că nu mai poate. Îi era cald și și-a făcut o rană la umăr din cauză că a tot cărat sacul cu liguri.

E greu domnu’, nu mai pot să îl car, ui ce mi-am făcut la umăr…

Am stat  de vorbă cu ea și am văzut un om simplu, care trăiește din vânzarea lingurilor și a obiectelor din lemn pe care le confecționează. Merge peste tot  unde ar putea să vândă: în piață, la Ocna, la târguri de tot felul din jurul Sibiului și de lângă Vâlcea.

Doamna este dintr-un sat de lângă Vâlcea și se plimbă întruna pe unde poate ca sa vândă ceea ce a lucrat cu mâinile acelea lucrate și ele de vreme și de muncă.

Da’ oare la cât o fi trenul spre Sibiu?

Pe la 17 sau la 20, i-am răspuns eu.

În momentul acela tata a întrebat-o:

Te ducem noi până în Sibiu. Vii cu noi? După 6 plecăm. Ne aștepți până atunci?

În momentul ăla fața doamnei a schițat un zâmbet atât de sincer, dar și fața mea, deoarece mi-am dat seama că eu mereu caut fapte bune, fac câte pot, caut oameni de valoare, dar…ce gest frumos a venit din partea tatălui meu.

Și așa am dus-o pe doamna cu lingurile până în Sibiu, am lăsat-o unde a vrut și ne-am ales cu câteva linguri și cârpătoare de lemn noi.

Am stat cu ea în mașină, în spate și am mai povestit, am întrebat-o cum se descurcă, de copii, de viața ei. Doamna era împăcată cu ceea ce făcea, știa că altceva nu știe să facă, asta face demult, avea și simtul umorului, se bucura și ea că a avut o zi cât de cât bună: a mers la Ocna, a intrat gratis, a mai vândut una două și a venit înapoi în oraș cu mașina și cu câteva kg în minus în sacul care i-a rănit umărul.

Pentru că mai există oameni care fac lucruri bune pe pământ. Chiar în România. Chiar sub nasul nostru, trebuie doar să îi vedem.

Foto

2 thoughts on “Despre lingurile de lemn și faptele bune

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s